Istoria campionatelor mondiale de fotbal. Brazilia 1950

Lumea încerca încă să-şi revină după război, iar un altul tocmai începuse în Coreea, atunci când doar 13 echipe s-au prezentat la startul celei de-a patra ediţii a Cupei Mondiale. India s-a retras pentru că jucătorilor săi nu li s-a permis să joace în picioarele goale, Scoţia a refuzat să participe din cauza orgoliului, motivând că nu este campioana Regatului Unit, după ce a pierdut în faţa Angliei tradiţionalul turneu disputat de naţionalele ţărilor din Marea Britanie, în timp ce francezii, beneficiarii unui wild card, au fost nemulţumiţi de faptul că ar fi fost obligaţi să joace primele două meciuri în oraşe aflate la 3.000 de kilometri unul de celălalt.

În schimb, s-a înregistrat prima participare a Angliei, încheiată cu un fiasco, după înfrângerea suferită în faţa Statelor Unite, în timp ce deţinătoarea titlului, Italia, a trecut oceanul decimată, mare parte din jucătorii care formau coloana vertebrală a squadrei azzurra, componenţi ai marii echipe din anii '40 a lui AC Torino, pierzându-şi viaţa într-un accident aviatic în 1949. Din acest motiv, italienii au refuzat să călătorească în Brazilia cu avionul, preferând vaporul. Oboseala acumulată pe drum şi-a spus cuvântul, iar campioana mondială a părăsit competiţia prematur.

Cu Anglia, care încă se considera cea mai puternică echipă a lumii, şi Italia, campioana precedentelor două ediţii, eliminate, gazdele aveau practic drum liber spre titlul mondial. Dar lucrurile nu au fost deloc uşoare pentru brazilieni, care, după un 4-0 fără istoric în faţa Mexicului, au obţinut doar o remiză cu Elveţia (2-2), golul egalizator al europenilor venind cu două minute înainte de final. Pentru a câştiga grupa, Brazilia trebuia să învingă Iugoslavia, obiectiv îndeplinit graţie golurilor marcate de Ademir şi Zizinho. În faza următoare s-au mai calificat Spania, Suedia şi Uruguay, care, după retragerea Franţei, a jucat doar împotriva Boliviei, pe care a învins-o cu 8-0, pentru că FIFA nu s-a mai deranjat să rearanjeze grupele.

Campionatul Mondial din 1950 nu a avut o finală propriu-zisă, ci o grupă a celor patru echipe calificate după prima fază, dar rezultatele primelor două etape au făcut ca meciul dintre Brazilia şi Uruguay să fie decisiv pentru titlu.

Gazdele s-au dezlănuţuit în partidele cu Suedia (7-1) şi Spania (6-1), trio-ul ofensiv Ademir-Chico-Zizinho marcând 10 din cele 13 goluri. De cealaltă parte, uruguayenii au obţinut doar o remiză cu Spania (2-2) şi au învins greu Suedia (3-2), revenind de două ori după ce au fost conduşi. Astfel, la momentul "finalei" din 16 iulie 1950, disputată pe o Maracana luată cu asalt de aproape 200.000 de oameni, Brazilia avea nevoie doar de un egal pentru a deveni, în premieră, campioană mondială. Dar pentru toată lumea părea imposibil ca naţionala celestă să evite înfrângerea. În ajunul meciului, jucătorii brazilieni primiseră ceasuri de aur gravate cu dedicaţia "Pentru campionii mondiali", multe ziare aveau deja scrisă prima pagină, sute de mii de tricouri care anunţau triumful se vânduseră în întreaga ţară, iar un nou carnaval era iminent. Până şi Jules Rimet, preşedintele FIFA, îşi pregătise discursul în cinstea câştigătorilor.

Şi, după cum a început meciul, cu Brazilia sufocându-şi adversarul, se părea că repetarea rezultatelor precedente era doar o problemă de timp. Dar golul nu a venit, iar uruguayenii au reuşit să scape din presiune şi chiar să ameninţe poarta lui Barbosa, având cele mai mari ocazii, o bară a lui Omar Miguez şi o ratare cu poarta goală a lui Ruben Moran. Prima repriză s-a terminat fără gol, însă, la două minute de la reluare, Friaca a primit o pasă în careu de la Ademir şi l-a învins pe Maspoli, portarul uruguayan. Maracana a erupt. Brazilia conducea cu 1-0 şi trofeul părea adjudecat, mai ales că Ademir şi Jair au beneficiat de alte două şanse mari, care ar fi putut închide definitiv meciul.
 

Celebrul dramaturg brazilian Nelson Rodrigues considera că înfrângerea de pe teren propriu din finala Cupei Mondiale este „Hiroshima noastră”. Evident, o exagerare, dar care explică într-un mod cât se poate de clar dezamăgirea produsă de înfrângere. „Brazilia nu a fost niciodată în război, nu a avut niciodată cu adevărat un mare dezastru. Acela a fost dezastrul naţional al ţării. Toţi se aşteptau să câştige”, a explicat jurnalistul Jonathan Wilson motivele pentru care eşecul din 1950 a fost tratat precum o tragedie desprinsă parcă din operele lui Shakespeare.

Declanşatorul "bombei" care a căzut direct în inima Braziliei a fost Alcides Ghiggia. „În minutul 24 al reprizei a doua, am scăpat de marcaj, am centrat pentru Schiaffino, iar acesta, venind în viteză, a tras şi a marcat din unghi. Atunci am realizat că putem câştiga, pentru că au îngheţat”, şi-a amintit fostul atacant uruguayan. Volumul decibelilor de pe stadion a scăzut, dar tăcerea nu se instalase încă. În fond, şi la 1-1, Brazilia devenea campioană mondială. Dar era evident că teama îşi făcuse apariţia, iar jucătorii gazdă erau tot mai nesiguri atunci când pasau. Apoi, cu 11 minute înainte de final, întreaga lume a fotbalului brazilian s-a prăbuşit.

Povesteşte acelaşi Ghiggia: „Am fost foarte rapid, am scăpat de Bigode, iar în stânga mea, Juvenal nu m-a putut prinde. Am tras chiar lângă bară şi, atunci când portarul s-a aruncat, mingea era deja în poartă”. În acel moment, cea mai mare mulţime de oameni care s-a adunat vreodată pe un stadion la Cupa Mondială a făcut linişte. O linişte apăsătoare, ireală. „Maracana a fost redusă la tăcere de trei oameni: Papa, Frank Sinatra şi eu”, a spus autorul golului care a adus al doilea titlu mondial al Uruguayului. Golul care a oprit inima unei ţări întregi.

Vezi AICI povestea portarului brazilian care a încasat cele 2 goluri din finala ”Expresul victoriei”.

sursa: antena3.ro