joi, 27 martie 2014

De ce plângea bunelul

Când eram mic tătuca Nică întotdeauna făcea sonorul la maxim atunci când la radioul de perete din veranda casei mici se auzea cântând Nicolae Sulac. Și de fiecare dată cânta și el împreună cu irepetabilul artist. Îi știa toate melodiile pe de rost. Și de fiecare dată la final plângea. 

Sunt 10 de ani de când nu-i zi să nu mă gândesc la el. Sunt 10 ani de când nu mai este printre noi. Tătuca Nică. De fiecare dată când mă gândesc la el îmi dau lacrimi. Cel mai greu este drumul spre casa părintească, pentru că de fiecare dată, nu știu de ce, îmi vine în cap gândul că mă duc în sat, iar acolo nu mă mai așteaptă tătuca meu.  

Pe un stick, în mașină, printre alte câteva zeci de interpreți îl am și pe Nicolae Sulac. Nicodată însă nu am putut să ascult toate piesele lui până la capăt. Mereu mă opream la melodia ”Când tata va veni”, pe care nu am avut niciodată puteri să o ascult până la capăt pentru că mă pufneau lacrimile. Până azi, când am ascultat piesa de câteva ori. Abia acum înțeleg de ce plângea bunelul.

miercuri, 26 martie 2014

Moldova ar putea avea un nou stadion modern şi un centru de reabilitare medicală

sursa: publika.md

vineri, 21 martie 2014

Află adevărul despre jurnalismul de azi. Un material emoționant de Adi Dobre

Pe Adi Dobre l-am cunoscut acum câțiva ani, la un turneu de fotbal din Bulgaria. El m-a învățat să fac diferența dintre rugby-ul adevărat și cel de amatori. O persoană deosebită. Vesel și mereu bine dispus, Adi a scris recent un material la el pe blog care m-a făcut să retrăiesc niște emoții de nedescris. El însă a știut să le descrie, aproape identic cu ceea ce am simțit și eu. Respect, Adi, prietene! Citiți mai jos materialul în care cronicarul sportiv Adi Dobre explică ce înseamnă meseria de ziarist.

”Niciun alt domeniu de activitate din România post-revoluţionară nu s-a dus în cap aşa cum s-a dus presa. Nici unul… De forat se forează în România, de spălat maşini se spală în România, de făcut evaziune fiscală în România se face, de furat se fură în scumpa noastră patrie, de prostit poporul, aoleu. Toate se fac. Mai puţin presă.
 

Şi asta pentru că totul s-a politizat în România. Ceea ce e de interes general, fireşte, totul s-a politizat.
Nu sunt nici Tolontan, ca să am explicaţii pentru toate. Nu sunt nici măcar, nu mai dau nume, ca să mă ia Burleanu în echipa lui la FRF. Nu, sunt doar un simplu ziarist, care n-a luat vreodată vreun premiu, nici măcar o şpagă, dar care a făcut multe la viaţa lui, care are cu ce se lăuda. Dar care, din păcate, a ajuns la capătul puterilor.
 

La începutul anului mi-am dat demisia de la Evenimentul zilei. Cu mult înainte de a afla dacă voi începe la Eurosport. Demisie un fel de a spune, pentru că nefiind angajat n-ai ce demisie să-ţi dai. Era o chestie simbolică. Ca şi acum. Am luat acea hotărâre pe fond de oboseală, de nemulţumire, de frustrare. Am fost sfătuit să mă odihnesc. Şi, timp de două săptămâni, am dormit. Am stat de vorbă cu mine însumi, cu Dumnezeu, cu fetele mele.
 

Şi am zis să continui. Aşa cum zic de câţiva ani, Staţi să fac socoteala. Cum fac de vreo patru ani, cam de când a început presa din România să se ducă în aia mă-sii. Nu ştiu de ce a durat atât de mult? Habar nu am. N-am nicio explicaţie. Pasiune? Prostie? Speranţă? Nebunie? Probabil, din toate câte puţin.

Zilele trecute mi-am vizitat doi prieteni vechi la locurile de muncă. Unul e mare om de stat. Altul şef într-un minister. Birouri, costume, respect. Am simţit, aşa, ceva, nedesluşit. Nu, invidie, Doamne fereşte. M-am bucurat pentru ei. “Ce meserie de căcat mi-am ales eu”, mi-am zis în sinea mea, uitându-mă în acelaşi timp la prietenii mei.
 

“Tati, ai cea mai de căcat meserie”, îmi zice de ani buni fratele Cipic. Şi, de fiecare dată, mi-a adus argumente. Nici nu era nevoie. Ori de câte ori ne strângem, noi, ăştia, câţiva, cu pasiuni comune şi cu afinităţi ciudate, îmi dau seama că am meseria cea mai de căcat. Toţi se pricep la ea. Toţi îşi dau cu părerea, toţi ştiu cum se scrie aia, cum trebuia de fapt aia, cum … Eu, în schimb, n-am să-mi dau vreodată cu părerea despre medicină, contabilitate, despre cum se fabrică saltelele de pat, despre cum se montează o priză ori despre cum se aşează marfa în raft la Auchan. În primul rând din respect pentru celelalte meserii.

Tot Cipic mă certa, vorbesc la trecut, pentru că nu o mai face de mult, şi îmi reproşa că noi, jurnaliştii ne lăsăm călcaţi în picioare, că nu cunoaştem Codul Muncii, că nu avem un Sindicat, că acceptăm tot felul de mizerii, fără să crâcnim. Şi totdeauna tăceam. tăceam pentru că ştiam că are dreptate. Nu există, cred, în România, breaslă mai divizată, mai ruptă-n cur decât breasla asta a jurnaliştilor.
În câţiva ani am ajuns la jumătate din salariu… În ceea ce mă priveşte. Mai grav, am acceptat, de voie sau de nevoie, statutul de colaborator, în locul celui de angajat. M-am bucurat la perspectiva milionului în plus la salariu şi am cedat şantajului de a nu ne pierde locul de muncă, acceptând să rămân fără carte de muncă, încrezător în nişte promisiuni care s-au dovedit a fi doar nişte vorbe deşarte. Adică doar nişte promisiuni.

A existat şi speranţa, de ce să nu recunosc. Speranţa că într-o bună zi va fi altfel, deşi realitatea îmi aducea argumente dintre cele mai clare. Poate a fost şi mândria de a fi jurnalist, pe care mi-am câştigat-o în ani de muncă, de sacrificii. Poate…

Acum e însă clar. Nu mai e drum de întoarcere. Am realizat asta cam târziu. Ştiu… Să-mi fie ruşine. Cu viaţa mea agitată, plină de suspans şi de neprevăzut am sperat întotdeauna că ceva se va întâmpla. Acum am certitudinea: nu se va mai întâmpla nimic. Nimic bun. Când munceşti şi dincolo de laude îţi aştepţi amărâtul de salariu, iar el nu mai vine, atunci, se duc pe apa sâmbetei toate.

Azi am auzit pentru prima oară termenul “salariu îngheţat”. E decupat parcă din reportajele alea de pe National Geographic. Cică ne-au îngheţat salariul pe februarie. Adică, pe înţelesul tuturor, ne-am luat ţeapă, am lucrat degeaba. E prima oară, după mulţi ani, când mă simt jignit. Da, jignit. Auzisem de situaţii asemănătoare, cu întârzieri de salarii şi la Adevărul şi la Jurnalul Naţional şi la România Liberă şi la …. Am scuipat de fiecare dată în sân şi am nutrit speranţa că nu voi trece vreodată prin asta. Repet, de îngheţarea salariului nu auzisem. Ăsta e neologism!

“Bani are şi ţiganii”, spunea adeseori Valeriu Mihăilescu, bunul meu prieten, Dumnezeu să-l odihnească… De câte ori rămâneam fără bani, mă gândeam la vorbele lui. Ştiam mereu că am de luat şi nu de dat. De data asta e altfel…

Auzi… a îngheţat salariul. Cum pana mea să îngheţe când suntem, cred, 20 la sută din câţi eram acum câţiva ani. La Sport, la Evz, am rămas doi. Nimănui nu îi vine să creadă când aude acest amănunt. Sunt departamente care nu mai există, pur şi simplu. Mai grav, sunt jurnalişti care acum câţiva ani nu ar fi fost angajaţi la Evz nici măcar şoferi, cu tot respectul pentru meseria asta. Apropo de şoferi. Înainte aveam câte un şofer şi câte o maşină, cel puţin, pentru fiecare secţie. Acum avem un singur şofer pe tot ziarul. Şi atunci cum pana mea vrei să mai faci presă? Cum vrei să te mai faci respectat? Cum?

Pentru mine, meseria de jurnalist sportiv s-a încheiat în seara asta, când întorcându-mă acasă de la muncă, via fratele Cipic, am călătorit singur în Tramvaiul 14. Vă mărturisesc faptul că mi-a venit să plâng. Mi-a venit să plâng doar când mă gândeam la anii petrecuţi în tagma asta a jurnaliştilor. La anii ăia sacrificaţi pentru un ideal. Acum aproape 20 de ani câştigam mai puţin decât acum. Dar nu conta. Tocmai asta vreau să spun, că nici acum nu contează. E doar o chestiune de principiu. Cum vrei de la oameni determinare şi rezultate, când nu există respect din partea celui care cere toate aceste lucruri? Cum?

Voi continua la Eurosport, unde, pe cuvânt, e altă lume. Nu voi mai scrie. Nici nu aş mai avea unde. Îmi amintesc de vremurile când tarabele gemeau de ziare. Cele mai multe de calitate. Acum e jale…
Voi continua aici, pe blog. Poate am să cumpăr domeniul ăla pe care l-am rezervat de atâtea ori, dar de ficare dată mi-a lipsit ceva. Mi-au lipsit banii cu care să-l achiziţionez.

Acum, după ce am scris toate astea, mă simt puţin detaşat. Nu ştiu de ce. Mă detaşasem eu de ani buni. Nu m-am mai uitat la TV decât la transmisiunile în direct. De cele mai multe ori fără sonor. Ce să văd la buletinele de ştiri de la TV? Ce să citesc în amărâtele de ziare care au mai rămas pe piaţă?
Îmi e scârbă. Îmi e scârbă de lumea în care trăiesc. Îmi e silă de armatele de “yesmani”, de nesfârşitele cohorte de spinări cocoşate, de infinitele legiuni de lingăi…

Mă opresc aici. Am scris doar despre o stare de spirit. Despre starea de spirit a unui individ, nu a unui grup. S-ar putea ca ceea ce simt să fie împărtăşit şi de alţii. S-ar putea însă să nu…

Am pus punct unui capitol din viaţa mea. Un capitol care a durat aproape două decenii. E mult? E puţin? Dumnezeu ştie… Ştiu doar că sunt trist… Nu simt nimic altceva… Niciun alt sentiment… Atât… Sunt trist…”

duminică, 16 martie 2014

Când nu scrii pe blog

Pe blog nu scrii atunci când nu ai ce scrie sau atunci când ai prea multe de spus...

În țara asta dacă spui adevărul despre cineva devii dușman cu alții 100...

Când ai multe de spus, de regulă ți-i greață să mai vorbești...

vineri, 14 martie 2014

Ei sînt cei mai buni zece jucători din istoria fotbalului moldovenesc!

curentul.md a apelat la ajutorul lui Victor Daghi, secretar general al Asociației Presei Sportive din Moldova (APSM), unul dintre cei mai buni specialişti autohtoni în acest domeniu, şi a elaborat un clasament convenţional al celor mai buni zece jucători de fotbal din istoria fotbalului moldovenesc.   

Pavel Cebanu – fost mijlocaș, a jucat în perioada 1972-1986 în 341 de meciuri pentru „Nistru” (Chișinău) și a înscris 45 de goluri. În anii 1979-1980 și 1982 a fost declarat cel mai bun fotbalist moldovean. În 2004 a fost desemnat cel mai bun jucător în istoria fotbalului autohton. În 1995 a fost ales secretar general al Federației Moldovenești de Fotbal (FMF), iar din februarie 1997 pînă în prezent deține postul de președinte al FMF.

Vladimir Țincler – are la activ cele mai multe meciuri (182) disputate în liga superioară a fotbalului sovietic printre jucătorii moldoveni. A fost primul antrenor-șef băștinaș la echipa „Nistru” (1969). A evoluat la „Burevestnik”, „Moldova” și „Avîntul” în 1956-1966 pe post de atacant. A disputat în total în cariera sa 258 de meciuri şi a înscris 28 de goluri. Este decorat cu distincția FMF „Ordinul de Merit”. Din anul 2000, activează pe diferite posturi la „Zimbru” (Chișinău).

Anatol Teslev – îi aparține primul succes internațional de răsunet în istoria fotbalului moldovenesc. În anul 1966 a devenit campion european de juniori cu selecționata URSS. Teslev a evoluat, în fond, la echipele „Moldova”, „Avîntul”, „Nistru” (1965-1968, 1970-1973). A susținut 236 de meciuri și a marcat 43 de goluri. A fost decorat de FMF cu distincția „Ordinul de Merit”.

Petru Vîlcov – unul dintre cei mai de temut atacanți în campionatul interbelic. Primul său gol pentru tricolori l-a înscris la 4 iunie 1933 în meciul contra reprezentativei Bulgariei din cadrul Cupei Balcanice. A jucat 150 de partide în divizia A, marcînd 99 de goluri.

Gheorghe Tegleațov – fundașul și recordmanul absolut al evoluțiilor pentru echipa „Nistru”. Cel mai bun fotbalist moldovean în anul 1981. A susținut 453 de meciuri cu 9 goluri marcate. A evoluat la „Nistru” în perioada 1973-1985. A colaborat cu mai multe echipe în postura de antrenor.

Ion Caras – a evoluat pe post de fundaș stînga, mijlocaș centru și la acoperire în 374 de meciuri pentru „Nistru” și a înscris 33 de goluri. A deținut timp de 12 ani recordul de puncte adunate de echipa națională în preliminariile CE și CM. A evoluat în echipa „Aviator” şi „Speranța”.Caras a fost primul antrenor al echipei Moldovei independente, în prezent fiind antrenor al naționalei de fotbal a Moldovei.

Alexandru Mațiura – a evoluat în mare parte la echipa Nistru, SKA (Odessa), „Zarea” (Bălți). A jucat 300 de meciuri în 13 sezoane intermitent, două dintre ele în 1974 și 1983, în liga de top a URSS. Medaliat cu bronz în 2007, dublu campion al Rusiei cu Rubin Kazan în 2008-2009, ca antrenor secund. Cel mai bun antrenor moldovean în 2004.

Alexandru Curteian – este primul jucător moldovean transferat pentru suma de un milion de dolari, campion al Poloniei cu formația „Widzew” (Lodz), posesor al Cupei Rusiei cu „Zenit” (Sankt Petersburg). A debutat ca fotbalist profesionist în Prima Ligă Sovietică în 1991 pentru echipa „Zimbru”. În 1993 a fost desemnat cel mai bun fotbalist moldovean. A obținut 5 titluri de campion național. În prezent este antrenor principal al selecționatei de fotbal a RM sub 21 de ani.

Ion Testimițeanu – este singurul moldovean care a jucat în liga secundă a campionatului Angliei, la „Bristol City” în 1998-2001, iar în 2002 a devenit campion al Coreei de Sud. În perioada 1992-1998 a jucat 189 de meciuri pentru „Zimbru”, marcînd 32 de goluri. La „Sheriff” (2002-2004, 2005-2006) a jucat 80 de partide și a înscris 10 goluri. Este multiplu campion naţional. În 1995 și 1997 a fost desemnat cel mai bun fotbalist moldovean În echipa națională a disputat 56 meciuri și a marcat 5 goluri.

Serghei Cleșcenco – este golgheterul echipei naţionale pentru care a marcat 11 goluri în 69 de meciuri, campion și posesor al cupei Israelului cu „Maccabi” (Haifa) în sezonul 2000-2001 și 2001-2002. În 1994 a fost desemnat cel mai bun fotbalist moldovean. Ex-antrenor și cvadruplu campion al Moldovei cu „Zimbru”. În prezent, deține funcția de director adjunct al echipei „Zimbru”.

sursa: curentul.md

luni, 3 martie 2014

Istoria Campionatelor Mondiale. România la start

foto: piatza.net
Naţionala României, din componența căreea făcea parte și actuala Republica Moldova a fost una dintre cele 13 participante istorice la prima ediţie a Campionatului Mondial de fotbal, care s-a jucat în Uruguay, în anul 1930. Drumul parcurs de tricolori până în America de Sud a fost compus din două părţi: cu trenul la Genova şi, apoi, 14 zile cu vaporul.

Românii au plecat spre marea performanţă pe 16 iunie 1930. Lotul nostru a călătorit două nopţi cu trenul, la clasa a doua, până la Genova. Băieţii antrenorului Costel Rădulescu au rememorat, peste ani, drumul cu trenul. „Au fost două nopţi pierdute: bănci tari, oase frânte, dar a meritat”, a spus atacantul Wetzer. În fine, pe 19 iunie a început adevărata aventură: croaziera de 14 zile cu transatlanticul, până în America de Sud. Vaporul „Conte Verde” a mai strâns la bordul său naţionalele Franţei, Belgiei şi Iugoslaviei. „Pe 22 iunie, ne-am antrenat pe punte. Am făcut şi mişcare cu mingea. Rafinschi a scăpat una peste bord. S-a făcut roşu de ciudă. A vrut să se arunce după ea”, a povestit acelaşi Wetzer. Pe 3 iulie, vaporul a acostat în Montevideo.

Fotbalul jucat cu litere de istorie putea începe. S-au alcătuit patru grupe, una avea în componenţă patru formaţii, celelalte trei, câte trei naţionale. România a făcut parte din grupa a III-a, alături de Uruguay şi Peru. La prima partidă, jucată pe 14 iulie, contra peruvienilor, tricolorii s-au prezentat bine: au învins cu 3-1, într-un meci cu cea mai mică asistenţă de la acea ediţie (500 de spectatori). Din păcate, la derby-ul grupei, cu Uruguay, cu 80.000 de fani în tribune, toţi susţinători ai ţării gazdă, românii au „încasat-o” cu 4-0 şi erau trimişi acasă. Cupa „Jules Rimet” a fost câştigată de uruguayeni, care au sărbătorit pe atunci o sută de ani de la independenţă. La finala cu Argentina (4-2), gazdele au înconjurat terenul de pe Centenario cu şanţuri şi garduri pentru a ţine mulţimea departe de jucători.

La revenirea în ţară, triclorii au trăit o mare surpriză: mii de oameni i-au aşteptat în Gara de Nord. Totuşi, lotul României număra cu un membru mai puţin. Lipsea Feraru. Acesta se îmbolnăvise pe drum, iar echipa se despărţise de el. Cei reveniţi în ţară au răspândit zvonul că Feraru ar fi murit, iar ziariştii au preluat această ştire. Mama jucătorului s-a împăcat cu ideea şi chiar a încropit o înmormântare pentru fiul său. Povestea spune că Feraru s-a întors acasă tocmai când mama lui pregătea coliva pentru pomană şi că această a leşinat la vederea fiului. Nu era o fantomă... La fel de aievea au fost şi aventurile României din 1930.

sursa: historia.ro