miercuri, 14 octombrie 2015

O călătorie în trecut

O călătorie de 3 zile la Minsk m-a pus pe gânduri...


Voi încercat să redau cât mai succint impresiile scurtei vizite în Belarus, ultima cetate a Imperiului Sovietic rămasă în viață până astăzi. Nu exagerez deloc când spun că e URSS. De la bun început, de la vamă, am înțeles că vameșii ucrainei sunt îngerași pe lângă cei din Belarus. Fiecare ins în uniformă care a trecut pe lângă mașină m-a pus să-i deschid portbagajul. În total de vreo 6-7 ori. Am stat mai bine de 2 ore în vamă, în condițiile în care am intrat fără a sta la coadă, pentru că nu erau decât 2 (!) mașini în toată vama. Până și la punctul de schimb valutar am fost condus de un om în uniformă, care a stat lână mine tot timpul până am schimbat banii, apoi m-a condus înapoi până la mașină. 

Despre bani. Am fost 3 zile milionar! Și asta pentru că 100 de euro valorează aproape 2 milioane de ruble belaruse. Prețurile un pic mai mari decât la noi. Cam cu vreo 10%. Mâncarea slăbuță comparativ cu bucătăria moldovenească. Mai au de învățat...

Drumurile. Bunișoare, dar tot sovietice sunt. Fără borți, dar cu denivelări serioase, parcă mergi cu corabia, nu cu mașina. Au făcut și autoban. Dar despre asta aparte. Satele - triste de tot. Foarte mici. Căsuțe tot mici, majoritatea făcute din lemn și majoritatea îngrădite cu același tip de gard. O jumătate din sate sunt părăsite. 80% din belaruși trăiesc în orașe. În schimb ferme de vaci - cât duce trenul. Ferme sovietice, cu grajduri rămase moștenire de la tătuca Brejnev.



Revin la autobanul belarus. Sunt circa 100 km în jurul capitalei, din toate direcțiile. Ăsta care vine dinspre Bobruisk e destul de prost, pe alocuri chiar cu gropi. Dar nu asta-i fișka. Ci cum plătesc străinii autobanul, pentru că ai lor merg gratis. Înainte să intre pe autoban, străinii sunt nevoiți să caute punctul de procurare a unui dispozitiv cu cip (chinezesc), care se instaleaza pe parbrizul din față și care îți piuie tot drumul în momentul în care treci pe lângă radarele special instalate de-a lungul traseului. Acesta costă 50 de euro, dar e cu întoarcere! Adică trebuie restituit în momentul în care ieși de pe autoban și, din nou, doar la punctele speciale, care sunt doar vreo 3 pe o distanță de 100 km! Când restitui dispozitivul, ei îți calculează kilometrajul și în funcție de cât ai mers îți dau rest sau te pun să mai plătești!  

Culmea prostiei! În cazul în care treci pe lângă radare, iar dispozitivul nu piuie, trebuie să oprești imediat, să suni pe un nr de telefon special și să aștepți să vină meșterii să-ți repare chinezul! Altfel, riști să plătești o amendă uriașă, de la 100 până la 700 de euro! A pățit-o chiar vicepreședintele parlamentului! Iată așa ospitalitate! Să-ți trecă dorul să mai vii...

Minsk. Un oraș cu vreo 2 milioane de locuitori. Foarte frumos. Clădiri vechi, mari, cu o arhitectură impresionantă. Străzi foarte late, de la 3 la 4-5 benzi într-o singură direcție. O grandomanie ieșită din comun. În schimb fără ambuteiaje! Drumul e drum, bordura e bordură. Parcă e desenat totul. Și foarte, foarte curat pe stradă! Dar foarte curat! Nu vezi gram de praf, ca să nu mai spun de hârtii sau mucuri de țigară. Amenzile sunt ucigătoare pentru cei care încearcă să arunce gunoiul pe stradă. 









Sportul. E printre domeniile prioritare. Prin sport se pot promova, consideră ei. Au arene de care noi nici nu visăm. Am fost la câteva dintre ele. Poze de la Arena Minsk am plasat pe pagina mea de facebook. Am mai fost la o stațiune de biatlon, schi și alte sporturi de iarnă, Raubichi. La fel, impresionantă! 





Politica. Duminică și-au ales președintele. De fapt, belarușii aleg o săptămână! Nu e glumă. De marți până duminică, în fiecare zi poți să mergi la secția de votare și să votezi. Duminică deja e ultima zi. La ora 12 aveau deja peste 50%. Și toate pentru Lukașenka :))). Glumesc. Oficial au fost peste 80% din voturi date ultimului ”dictator” din Europa. 







Moldoveni. Sunt și de-ai noștri pe acolo. Am cunoscut câțiva. Toți sunt realizați, cu afaceri sau cu locuri de muncă foarte bune. Gospodari într-un cuvânt. Dar parcă tot le este dor de casă. Mai ales că, spun ei, libertatea e mai scumpă uneori decât orice curățenie, regulă sau stabilitate. Acum stau și mă gândesc: cum e mai bine? Să ai un salariu stabil, să fie curat peste tot, să fie regulă..., dar tot cu frica-n sân, cu teama să nu te urmărească cineva, să nu te pedepsească, să nu te audă oamenii lui batika. Sau invers. Sărac, dar liber! Naiba știe...    
   
P.S. Limba. Rușii au avut grijă să omoare de tot limba belarusă. Ea există, însă doar oficial. Doar pe indicatoarele de străzi sau alte acte oficiale, pentru străini. E o limbă moartă, ca limba latină, mi-a explicat un localnic. Nu o mai vorbește nimeni. Toți vorbesc doar limba rusă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu