Ce am avut și ce am ajuns
Scurt. Activez în fotbalul moldovenesc din anul 1994. Aproape de la înființarea lui într-un stat independent, nou format. Iar fotbalul nu a fost o excepție, ci mai degrabă o regulă a procesului de dezvoltare al Republicii Moldova. A călcat dintr-o strachină în alta, a căzut de nenumărate ori, dar de fiecare dată s-a ridicat și a mers înainte.
Eu am crescut fotbalistic cu generația lui Curtianu și Testemițanu, cu Cleșcenco și Rebeja. Știu cum au evoluat. Ei ca jucători, eu ca jurnalist. Știu de vodca pusă la fiert, care a incendiat una dintre căsuțele de lemn de la baza Zimbru. Acum a rămas doar una – muzeul. Atunci erau toate din lemn. Pentru titlul de campioni jucătorii de la Zimbru primeau câte un televizor color Alfa...
La Fălești era și mai grav. Ca să nu înghețe iarna de frig, jucătorii echipei Cristalul scoteau parchetul din camera de hotel și făceau focul direct în centrul camerei. Mergeau la meciuri cu un autocar vechi, fabricat prin anii 50. De la Chișinău până la Fălești se defecta de 3 ori. Jucătorii, însă, nu disperau. Luau totul în glumă. Se așezau pe bancheta din spate și în 4-5 ore de drum rădeau câteva borcane de samagon. Stocurile de sfeclă la fabrica de zahăr nu se epuizau niciodată...
La FC Agro jucătorii primeau salariul sub formă de sticle cu vin și rachiu sau borcane cu suc. Iar transferurile de la o echipă la alta se făceau cel puțin netransparent: venea mașina, băga jucătorul în portbagaj și îl ducea la bază...
Nici nu vreau să-mi amintesc de terenurile pe care se juca. Dacă ploua era jale mare. Noroi până în gât. Nu existau terenuri sintetice. Nu exista niciun stadion cât de cât adecvat...
Și iată acum, după 25 de ani, aud comentarii gen ”ce fotbal am avut și ce am ajuns...”
La Fălești era și mai grav. Ca să nu înghețe iarna de frig, jucătorii echipei Cristalul scoteau parchetul din camera de hotel și făceau focul direct în centrul camerei. Mergeau la meciuri cu un autocar vechi, fabricat prin anii 50. De la Chișinău până la Fălești se defecta de 3 ori. Jucătorii, însă, nu disperau. Luau totul în glumă. Se așezau pe bancheta din spate și în 4-5 ore de drum rădeau câteva borcane de samagon. Stocurile de sfeclă la fabrica de zahăr nu se epuizau niciodată...
La FC Agro jucătorii primeau salariul sub formă de sticle cu vin și rachiu sau borcane cu suc. Iar transferurile de la o echipă la alta se făceau cel puțin netransparent: venea mașina, băga jucătorul în portbagaj și îl ducea la bază...
Nici nu vreau să-mi amintesc de terenurile pe care se juca. Dacă ploua era jale mare. Noroi până în gât. Nu existau terenuri sintetice. Nu exista niciun stadion cât de cât adecvat...
Și iată acum, după 25 de ani, aud comentarii gen ”ce fotbal am avut și ce am ajuns...”
Just. Am jucat pe A (grupa a 2-a orase) la Rapid, Carpineni de la 17 ani, deci din 75 si la Politehnica, Chisinau in DN (grupa 1 orase) de la 19 ani. E de ajuns sa-mi amitesc gazoanele de la Cupa Gagarin (februarie-martie), in care innotam pina la genunchi in glod si ne ambalam bocancii in pachete de polietilena. Infrastructura era, fara, indoiala, mult mai proasta.
RăspundețiȘtergere