„Ze Maria” - ultimul “brazilian” de la Zimbru

Preferam să urmăresc meciurile pe tribuna de Vest a Stadionului Republican. Prindeam acolo, nu ştiu de ce, mai bine pulsul lor. Probabil, fiindcă vedeam mai aproape reacţiile băncii tehnice, dar şi pentru că acolo am luat cunoştinţă, pentru prima dată, cu duetul Gheorghe Tegleaţov – Pavel Ciobanu, tineri proaspăt înrolaţi în echipă. Aveau cultul pasei precise. Asta plăcea publicului, nu enerva veteranii formaţiei, care găseau imediat, în glas tare, ţapul ispăşitor în teren în caz de gafe.

Acolo am prins şi ultima poreclă fotbalistică, „Ze Maria”, rostită cu plăcere, respect, de suporteri. I-au atribuit-o lui Pavel Ciobanu, la puţin timp după încheierea Mondialelor din Mexic, unde brazilienii au triumfat spectaculos, cu tehnicitatea lor proverbială. Mijlocaşul Nistrului era per tu cu balonul, se descurca elegant în cele mai dificile faze de joc, fapt ce i-a atras imediat simpatia publicului. Se mai infiltra prompt şi în atac, driblînd cu măiestrie şi înscriind goluri superbe. În 1980 a avut la activ 12 reuşite, ca şi atacantul de meserie Iuri Hlopotnov, rezultat care a plusat şi mai mult la imaginea ce şi-o făcuse.

După Anatol Morariţa, Victor Boţan, Anatol Borş, Ion Caras - toţi fundaşi apreciaţi, respectaţi în mod desosebit de publicul autohton, dar care, normal, în funcţie de obligaţiunile posturii, nu aveau în sînge puternic pronunţată chemarea, sclipirea golului - apare Pavel Ciobanu, moldoveanul de la Dunăre, care ridică tribunele în picioare nu doar prin faza destructivă, obligatorie în fotbal, dar şi prin cea ofensivă, care necesită un plus de creativitate, fantezie. Argumente suficiente ca să devină idolul tribunelor, să-i fie scandat supranumele „Ze Maria”.

A fost ultima poreclă fotbalistică dată unui jucător, rostită cu stimă şi mîndrie în glas, care mi-a fost dat s-o aud pe „Republican”. Avea, într-adevăr, o tehnică rafinată de joc, ce mînghîia privirile, făcea lumea fericită.

Pavel Ciobanu: „Tata era în relaţii de amiciţie cu mulţi dintre jucătorii echipei Locomotiva Reni şi la sfîrşitul meciurilor unii erau oaspeţii casei noastre. În asemenea cazuri se scotea din beci cîte un ulcioraş de vin. Mama punea pe masă ceva de-ale gurii şi dulcele, moldovenescul, pahar de vorbă trona pînă hăt tîrziu în curtea casei părinteşti.

Pînă la aceste frumoase clipe, cînd afară se vedea încă binişor, gustam din plin o altă bucurie. Fotbaliştii lăsau la noi plasa cu echipamentul şi inventarul sportiv, pentru că stadionul era la cicra 200 metri de casa noastră. În plasă se afla, de regulă, şi o minge. Imediat ce plasa era aruncată la pămînt de către cineva dintre oaspeţii sosiţi, scoteam iute din ea balonul şi începeam să-l gonesc prin ogradă. Ieşea o socoteală bună pentru mine. Îl aveam la îndemînă cît îmi poftea inima, aproape întreaga săptămînă…

Ca să devin mare cu adevărat mi-au lipsit multe lucruri. Nu însă şi tehnica de joc. Cînd prindeam o zi bună făceam cu balonul tot ce-mi dorea sufletul.

Deşi s-ar putea să mi se incrimineze lipsa de modestie, îmi amintesc de un caz care s-a produs la puţin timp după încheierea Campionatului Mondial din 1966. În „unsprezecele” de bază al Locomotivei îmi cucerisem deja un loc stabil. Suporterii, văzîndu-mă pe teren, începeau să scandeze „Pele! Pele!”. În continuare, probabil din prea mare admiraţie faţă de mine, cineva dintre „microbiştii” feroviari a incrustat pe gardul nostru, cu litere de-o şchioapă, numele PELE. Tatei, fire sentimentală, i-a plăcut chestia asta şi peste cîţiva ani, cînd gardului de lemn al ogrăzii îi venise timpul să fie schimbat cu unul de fier, a scos cu grijă scîndura cu litererele incrustate. Ea se păstrează şi acum acasă, la Reni…”.

autor: Ion Robu

Foto: Boris Harcenco

Sursa: Zimbru 47