În memoria lui Ioan Chirilă

...Mondial pe care mi-l amintesc. Mexic 1986 şi Argentina butoiaşului Maradona m-a făcut să mă îndrăgostesc de fotbal. Iar de atunci, din 4 în 4 ani, socotesc nerăbdător până la ora debutului spectacolului lumii: Mondialul de fotbal.

Ieri, 7 iunie, după masă, prin poarta Leuşenilor şi prin şansa destinului, împreună cu trei Sergiu: Doneţ, Dubăsari şi Lisevici, dar şi prietenul nostru WV Transporter, am pornit către Weltmeisterschaft 2006, pentru a trăi împreună emoţia fotbalistică. Prin România, Ungaria, Austria, trei naţiuni necalificate la turneul final, dar care, aidoma nouă, au început să numere zilele până vineri, când Germania şi Costa Rica vor da startul. În Germania urmează să ne reîntâlnim cu un alt reprezentant acreditat al Moldovei, Miron Goihman.

Aşadar, de vineri, Mondialul va curge în casele noastre. “Un război al lumilor, dar un război de catifea, peste care abia aşteptăm să ne trecem vârfurile degetelor, privirea şi să simţim în nări aroma aspră a transpiraţiei. A ierbii. A reflectoarelor. Hai liberare!”, scria în editorialul Gazetei Sporturilor cunoscutul ziarist Cătălin Tolontan. 

Drumul Chişinău-Braşov-Sibiu-Arad-Budapesta-Viena-Salzburg-Munchen a fost parcurs ca prin poveste, o poveste la care am visat 20 de ani. De atunci când tata mi-a explicat ce înseamnă un campionat mondial de fotbal. De atunci când plânsul meu s-a oprit pentru că am înţeles că filmul „Alexandru Nevski” îl pot vedea de câte ori vreau, iar un campionat mondial de fotbal se desfăşoară o dată la patru ani. Şi de fiecare dată e deosebit. De fiecare dată e altfel. Cu noi emoţii, alte vedete, altă ţară, dar cu aceeaşi Brazilie magnifică. „Înainte Franţa, Turcia, Grecia şi … Brazilia!”. Când ajungea la Brazilia bunelul întotdeauna făcea o pauză. Brazilia!.. Cine nu a auzit de Pele, Garincha, Jairzinho… Cine nu ştie că Brazilia joacă cel mai frumos fotbal din lume?

Trei ziarişti din Chişinău şi un amator de senzaţii tari au parcurs un drum de circa 2 mii de km pentru a vedea fiesta fotbalistică numită campionatul mondial de fotbal. Drumul a fost şi greu, şi uşor. Greu, pentru că microbusul WV se mişca lent, maximum 120 km pe oră, iar noi, pasagerii, urmăream cum ne întreceau şi dispăreau în zare maşini de lux marca Ferrari sau Lamborghini. Dar până să ajungem pe autobanurile ungureşti, austriece sau germane, au fost serpantinele ameţitoare din România – de departe cea mai grea porţiune de drum, dar poate cea mai frumoasă. Uşor, pentru că trăiam cu ochii deschişi campionatul care ne aştepta. Pentru mine avea să fie primul campionat mondial de fotbal la care am asistat pe viu, fiind în centrul evenimentelor, pe stadion, alături de Maradona, Pele, Beckembauer, Platini, van Basten, Batistuta, Zidane, Figo, Del Piero, Ronaldinho, Ronaldo, Beckham, Raul sau Şevcenko. Uşor pentru că în vamele pe care le-am trecut era destul să prezentăm legitimaţiile AIPS (Asociaţia Internaţională a Presei Sportive) şi toată lumea ne lăsa în pace, ba chiar treceam fără rând.

Uşor pentru că odată ajunşi în Ungaria am găsit a opta minune a lumii pentru moldoveni şi anume drumurile europene sau autobanurile, care te absolveşte automat de un stres suplimentar neobligatoriu. Când văd astfel de drumuri mă întreb unde se duc banii din impozitele plătite de zeci de mii de moldoveni cu maşini în fiecare an la noi în ţară. Drumul a fost o plăcere, ce să mai vorbim. Stau şi mă gândesc dacă nu drumurile sunt cele care rămân până la urmă în memorie. Adevărul e că fotbalul din ultima vreme e ca această stradă din Budapesta, aglomerată şi arhiplină. Parcă sunt mai multe echipe, parcă n-ai loc. N-ai timp. A ajuns să placă şi temporizarea din faţa porţii. Fotbalul de astăzi e strangulat. Nu există zi a săptămânii să nu fie fotbal. Meciuri peste meciuri, turnee peste turnee. Acum 15 ani era mai mult spaţiu. Aşteptam cu sufletul la gură o partidă a selecţionatei URSS în faţa televizorului. Iar dacă ne mai stingeau lumina şi nu vedeam meciul, curgeau râuri de lacrimi. Era o adevărată tragedie. Trebuia să aştept alte trei luni ca să mai văd „sbornaia”.  

Încă în drumul spre Germania am acumulat destule impresii, care m-au făcut să realizez cât de mult am rămas noi, moldovenii, în urmă de civilizaţie. Despre calitatea dumurilor am vorbit mai sus. Nu am spus în schimb despre panourile publicitare, care, în Ungaria sunt cât frunză şi iarbă chiar pe câmpuri, în lanul de grâu sau de porumb. Odată trecuţi în Austria primul lucru care îţi sare în ochi sunt stâlpii cu aripi sau cu morişcă – generatori de curent electric. Cu cât mergi mai departe cu atât mai mulţi stâlpi cu aripi generează curent electric pe bază de vând sau curenţi de aer. Maşini vechi nu mai vezi pe drumuri. Doar modele noi, de ultima generaţie, care-ţi asigură cel puţin siguranţa că nu-ţi zboară întâmplător vreo roată sau că nu-ţi cade motorul în mijlocul drumului. Abia acolo, în Europa, realizez cât de săraci suntem noi, moldovenii. Nici nu ne imaginăm cât de săraci suntem...

Notă: Fragment din cartea ”Povestea unui vis de vară”, scoasă de sub tipar în 2007, în memoria patriarhului presei sportive românești, Ioan Chirilă (decedat la 21 noiembrie 1999).