Orașul celor 4 semafoare

Orașul celor 4 semafoare, dintre care unul nu funcționează demult, iar altul s-a defectat exact când stopasem la roșu. Oraș cu drumuri pe care nu se poate circula din cauza densității de gropi pe metru pătrat. Orașul în care stadionul arată ca după război, cu tribune sau mai bine zis cu tribună, pentru că din a doua au rămas doar cioturile de la scaunele din lemn care se pare că au dispărut o dată cu Uniunea Sovietică. În fine, orașul în care la un meci din Divizia A, în spatele uneia dintre porți vreo 10 inși (dintre care unul în uniformă militară) turnau vin din bășică și cinsteau pe rând dintr-un păhar, iar în loc de tost îi tunau câte o înjurătură portarului oaspeților care se încăpățâna să nu lase mingea să intre în poartă. 

La drept vorbind, nici nu a avut cum să intre balonul în plasa echipei Ursidos atâta timp cât gazdele de la Speranța (așa se numește echipa) n-au dat niciun șut pe poartă. 

Probabil că unii s-au prins din start, iar alții pe parcurs. Orașul-minune (a nu se confunda cu Adrian Copil-Minune) este ”capitala” Sudului - Cahul. Am fost prima dată la Cahul. Cu multe peripeții. Am mers prin Comrat, ca apoi să revenim la Cantemir, dar prin Leova. Am făcut 225 km până acolo, în condițiile în care în mod normal trebuia să parcurgem doar 170 km. În fine, ploaia m-a întâmpinat la intrarea în Cahul și tot ea m-a petrecut. Poate și de asta Cahulul mi s-a părut un oraș atât de trist încât nu mi-aș dori să mai revin acolo niciodată.

Da. Și câteva cuvinte despre meciul la care am fost. Speranța - Ursidos 0-4. A fost primul meci al lui Gabi Stan pe banca celor de la Ursidos. Oaspeții au dominat categoric și așa s-a scris istoria, cu trei goluri marcate de un oarecare, la moment, Morari, despre care veți mai auzi cu siguranță la anul în Divizia Națională.