marți, 30 iunie 2009

Drama basarabeanului Leonte Ianovschi

Citește un material emoționant publicat de Tamara Gorincioi în ziarul Capitala. Merită!

Patriarhul şcolii româneşti de fotbal, respins la el acasă

“Acum, la 80 de ani, maestrul Leonte Ianovschi (foto), marele antrenor de fotbal, patronul “Clubului de juniori Ianovschi” din Piteşti, care a dat fotbalului românesc nume ca Nicolae Dobrin şi Adrian Mutu, merge zilnic la stadion. Acasă citeşte ziare, se luptă cu boala şi mai răsfoieşte câte un album cu fotografii. De foarte multe ori pare că se uită impasibil la ele. La părinţii lui, la străbunicii lui, la copilăria şi tinereţea lui. Însă, în spatele lentilelor de ochelari, ochii îi sunt umezi. Întoarcerea la origini aduce mereu durere. Una surdă şi tăcută. Orgoliul, demnitatea sau, cine ştie ce alte laturi ascunse ale personalităţii sale, îl fac să pară impasibil într-un ocean al tăcerii şi durerii”.

Aceste rânduri despre omul-legendă, despre magul Leonte Ianovschi, originar din Vadul Lui Vodă, publicate în ziarul bucureştean „Jurnalul Naţional”, acum doi ani, m-au atins, făcându-mă să mă simt vinovată cu ceva. Vinovată că nu mi-a reuşit să conving autorităţile publice de la Vadul lui Vodă, de fapt alergice şi afone vizavi de istoria şi personalităţile ce au adus faimă în lume acestei localităţi, să înfiripeze legături cu Piteştiul, pentru ca revenirea la origini să nu-i aducă maestrului doar durere. Să se bucure, pentru că o merită din plin, că este apreciat la el acasă, de unde a fost strămutat fără voie de odiosul regim stalinist.

Când, după apariţia articolului, l-am contactat pe Leonte Ianovschi-junior, fiul maestrului, antrenor de tenis, promiţându-i că voi opta pentru reabilitarea numelui tatălui său acasă, la Vadul lui Vodă prin conferirea Şcolii sportive din localitate a numelui patriarhului şcolii româneşti de fotbal, fiul mi-a răspuns oarecum sceptic:

„Tatăl meu a crescut timp de peste 30 de ani fotbalişti de primă ligă pentru Clubul de Fotbal Argeş din Piteşti, iar acum patru ani, Centrul de juniori de la FC Argeş a primit numele tatălui meu şi anume Centrul de juniori Leonte Ianovschi. Pe mine personal m-ar bucura enorm ca Şcoala sportivă de fotbal din Vadul lui Vodă să poarte numele tatălui meu! Ar fi interesantă o întălnire a şcolilor de fotbal Leonte Ianovschi din Piteşti şi din Vadul lui Vodă! Un plan frumos pentru vara viitoare. Consimţământul scris şi legalizat al tatălui meu ţi-l voi trimite. Ar fi frumos să leg în acest fel numele tatălui meu de locul în care s-a născut! Ai avut o idee excelentă. Să vedem punerea ei în practică?

Dragă Tamara, vom mai avea multe de discutat şi aflat reciproc. Nu ştiu ce disponibilitate vor avea primarul şi directorul în a accepta Trecutul! Complicaţiile pot apare pe planul mentalităţilor trecute, pentru că se pot simţi vinovaţi pentru un sistem catastrofal pe care l-au sprijinit şi la care în Basarabia mulţi nu vor să renunţe, fiindu-le frică de schimbare! Nu-ţi rămâne decât să încerci şi vezi ce va ieşi? După mine, ai şansă de reuşită 25%”.


Şi, într-adevăr. Nu a fost să fie cum ne-am propus. În ziua când Ovidiu Ciutescu, ziaristul de la „Jurnalul Naţional”, autorul eseului, s-a deplasat la Vadul lui Vodă să filmeze locurile de baştină ale antrenorului pentru un film documentar, primarul Iu. Onofriiciuc s-a eschivat să se întâlnească cu el, iar directorul Şcolii sportive, Ion Munteanu, deşi nu a fost împotrivă, nu a avut curaj şi nici putere să meargă de unul singur împotriva unui consiliu local comunist. “Ce vom avea din asta?” – cam aşa au reacţionat edilii comunişti din Vadul lui Vodă, călăii indirecţi ai lui Leonte Ianovschi, ai puştiului de 14 ani care, la 1940, a fost deportat cu familia tocmai în Ural.

6.500 km parcurşi pe jos: din Gulag - acasă

“Pe tatăl meu l-au omorât în gulagurile sovietice. Pe fratele său l-au ars de viu în cuptorul cu cărbune al unei locomotive în timp ce încerca să evadeze din gulag!” Mama şi mătuşa au fost şi ele deportate. În Munţii Ural. Inclusiv puştiul de 14 ani care, peste ani, avea să devină un simbol al fotbalului românesc. "Tatăl meu, săracul, s-a stins acolo, în mine. Sau a fost ucis de bolşevici. Nu ştiu. De atunci, din 1940, nu mai ştiu nimic de el. Pe mine m-au luat şi mi-au zis că mă fac ucenic. Parcă strungar. Am evadat. Am fugit desculţ şi dezbrăcat tocmai din Ural. M-am oprit la... Craiova, după un drum de 6.500 km parcurşi pe jos!"

„Din povestirile mele s-a scris acel articol în „Jurnalul Naţional”, spune Leonte Ianovschi- junior. „Pentru că tatăl meu nici nu poate vorbi şi nici nu vrea să vorbească despre trecutul tragic al familiei noastre lovite din plin de urgiile celor două războaie mondiale, ale marii revoluţii socialiste din 1917 şi de pierderea unei averi de peste 200 de ani şi de faptul că au luat-o de la zero, în 1944. Astăzi, tatăl meu este cetăţean de onoare al oraşului Piteşti, unde munca de peste 44 de ani depusă în fotbalul românesc îi este respectată şi apreciată. Astăzi, pe plan sportiv, suntem o familie celebră în ţară. Dar, ca orice român cinstit, suntem foarte modeşti, spre deosebire de noua clasă a îmbogăţiţilor de peste noapte! De aceea mi-ar face plăcere să-mi povesteşti ce ştii tu despre Vadul lui Vodă, despre ce a fost!... Conacul familiei a fost dinamitat de comunişti care ne-au şi şters din arhivele locale. Astăzi, pe fosta noastră moşie de vreo 22 ha vezi câmpuri prost lucrate şi paragină. Cândva, era acolo şi un mare heleşteu unde tata făcea baie când era mic. Tot comuniştii l-au acoperit cu buldozerul!”

Patriarhii sau Clanul Ianovschi

Au fost numiţi "Patriarhii", "Clanul Ianovschi" sau "Fachirii". Ei sunt cei care au dat fotbalului românesc nume precum Dobrin şi Mutu, dar şi tenisului de câmp pe Ruxandra Dragomir. În spatele acestei familii se ascunde o poveste. Fascinantă şi dureroasă în acelaşi timp. La 14 martie 1926, în staţiunea Vadu lui Vodă de lângă Chişinău, vede lumina zilei Leonte Ianovschi, omul care avea să dăruiască fotbalului românesc 70 de jucători de prima divizie. După mulţi, el este inegalabil în sectorul juvenil. În meserie i-au urmat fiul, Mihai, dar şi nepotul Mihăiţă. Ultimul este şi arbitru. Mai are un fiu, Leonte Ianovschi-jurnior, antrenor de tenis.

Şi, pentru că viaţa este plină de neprevăzut, părinţii celui care avea să-l descopere pe "gâscanul" Dobrin aveau acelaşi nume: Ianovschi. Cu toate acestea, între ei nu există nici o legătură de rudenie. Mama lui Leonte provenea dintr-o familie nobilă, iar tatăl era un mare inginer. Un pionier al tehnicii bazate pe hidrogen.

"Mama, Maria, l-a întâlnit la Bruxelles pe tata, Mihail, în 1924. El era inginer şi lucra pentru o firmă belgiană, la motoarele cu combustie pe hidrogen. În luna de miere au plecat în Kinshasa, Congo. Acolo a încercat să pună la punct acest tip de motoare. A stat un an şi a avut de ales între a continua cercetările la Chicago, SUA, şi reîntoarcerea la moşia mamei mele de la Vadul lui Vodă. A ales ultima varianta." Peste foarte puţin timp, maestrul Leonte avea să vadă lumina zilei.

Hotărârea lui Mihail de a reveni la moşia mamei din România nu a rămas fără consecinţe. A urmat o perioadă cruntă, care a zdruncinat întreaga familie Ianovschi.
"Tata avea un unchi, Vasile. El era un matematician de marcă, cu studii şi premii la Bruxelles. Dar era şi un rebel. În 1936 se înrolează în Brigăzile Internaţionale, luptă împotriva lui Franco, apoi trece Pirineii şi revine acasă, în 1940, fără un braţ. Îl pierduse în lupte. Ororile nazismului îl macină şi pleacă iarăşi pe front. S-a înscris în rezistenţa franceză şi avea să moară într-o operaţiune secretă împotriva Germaniei în anul 1941. Între timp, ruşii puseseră mâna pe Basarabia."

„În copilărie, mă jucam cu diamantele dăruite de ţar”

Chiar dacă a sărit de 80 de ani, maestrul lui Dobrin, cu vocea tremurândă de la cele două atacuri cerebrale suferite, îşi aminteşte cu precizie multe din momentele care i-au marcat existenţa. "Mama a fost fata mijlocie a colonelului din Armata albă a ţarului Romanov, Vasile Ianovschi, şi a Elenei Sicard. Elena, o franţuzoaică stabilită în Crimeea, pe la 1850, când ducele de Richelieu a colonizat peninsula. Elena a fost fiica Nathaliei Kraft şi a corsarului Alain Sicard. Kraft este un nume cunoscut în Germania. Tatăl Nathaliei este inginerul feroviar Kraft, cel care a construit prima cale ferata între Sankt Petersburg şi Moscova! La inaugurare, ţarul Imperiului rus i-a oferit o cutie cu 60 de diamante. Le-a lăsat moştenire copiilor săi. Aşa s-a făcut că în copilărie m-am jucat cu diamantele moştenite de mama şi de mătuşa mea Sofia. Niciodată n-am ştiut cu ce valori exorbitante mă jucam în anii inocenţi ai copilăriei mele. Ele s-au pierdut în timpul celui de-al doilea război mondial. Faimosul corsar Alain era prietenul de petreceri şi de afaceri al marelui om politic al acelor ani, Ducele de Richelieu. Pentru binele si prosperitatea pe care au adus-o francezii în Crimeea secolului al XIX-lea, la Odessa a fost înălţată o statuie uriaşă a ducelui, chiar în centrul oraşului, pe care mă căţăram în copilărie. Ea există şi astăzi."

Colonelul Vasile Ianovschi jr. a ajuns cel mai tânăr general al ţarului Romanov. "Vasile jr. era unicul copil al generalului Vasile Ianovschi şi al dulcii Marie Fontaine de la Tour. A ajuns general la numai 24 de ani! Ce fapte de arme a săvârşit el pentru a fi numit general? Una singură: a îndeplinit ordinul ţarului Romanov, care l-a trimis la numai 23 de ani în Franţa, la Grenoble, pentru a o cuceri şi a se căsători cu Marie, fata celebrului portretist Theodore Fontaine de la Tour, născut la Metz în 1805 şi stabilit la Grenoble. În anii tinereţii, Theodore i-a «sucit capul» nepoatei ţarului Romanov şi a fugit cu ea în Franţa. Din dragostea lor s-au născut Henrie şi Marie. Henrie a devenit ultimul şi cel mai iubit renascentist al Franţei. Şi-a pictat sora, Marie, bunica mea, într-un tablou întitulat «La Liseuse». Tabloul se găseşte la Muzeul Luvru. Atunci când tânărul colonel Vasile jr. a cucerit-o pe Marie şi a dus-o la curtea ţarului Romanov (ca «monedă de schimb» pentru Olga, nepoata ţarului), el a fost făcut general. Un mic Napoleon în variantă rusă!..."

"Am fost în Franţa şi mi-am căutat descendenţii, povesteşte Leonte Ianovschi. Din păcate, fratele străbunicii mele nu mai are urmaşi. Directoarea Muzeului Luvru, Jeanne Lacombre, m-a ţinut patru ore de vorbă pentru a fi sigură ca nu pot revendica celebra pictură. M-a întrebat: „De unde ai apărut, domnule, după atâta timp?” I-am răspuns zâmbind: „Din România comunistă, doamnă! Acel tablou, precum şi restul picturilor, ar fi trebuit să îi revină matematicianului Vasile, mort în timpul celui de-al doilea război mondial."

„Tata şi mama, la 82 şi 74 de ani, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al medicamentelor sunt bine. Tata a mai primit o distincţie, fiind desemnat (pe lângă cel al oraşului Piteşti) şi Cetăţean de Onoare al judeţului Argeş, considerat ca unul dintre cei mai valoroşi Fii ai judeţului”. Acesta-i ultimul mesaj primit de la Leonte Ianovschi-junior.

Pe când o distincţie onorifică şi din partea celor de la baştină? Pentru că patriarhul fotbalului românesc este un basarabean născut la Vadul lui Vodă! Iată o întrebare pentru Federaţia Moldovenească de Fotbal, în persoana dlui Pavel Ciobanu. Mai ales că, printr-o frumoasă coincidenţă, la Vadul lui Vodă, baştina maestrului, există o bază de pregătire în domeniu şi un stadion. Este tocmai momentul potrivit să i se confere numele-legendă – Leonte Ianovschi!

3 comentarii:

  1. L-ai nostri daca nu le bagi cite ceva prin buzunare sau daca nu te opui cind iti iau singuri.. atunci nu ai nici o importanta...

    O istorie care te lasa fara grai...

    RăspundețiȘtergere
  2. Hello from GREECE!!!
    Could you visit my blog http://lefobserver.blogspot.com/, in order that the flag of your country, will be added to the index of my visitors?
    Thank you in advanced.

    RăspundețiȘtergere
  3. Superb articol!Imi place ca ai folosit cuvantul ´´basarabean´´.Inseamna ca asa simti,prietene!

    RăspundețiȘtergere