Un stat falimentar cu sport elitar
Citește un material edificator, cum nu s-au mai scris până acum, despre sportul moldovenesc și existența lui într-o țară lipsită de alte performanțe. Autorul, Octavian Țîcu, fost sportiv, actualmente antrenor și profesor universitar a scris cum nu se putea mai bine despre rolul sportivului într-o societate bolnavă cum este cea moldovenească.
”Scriam odată că suntem o ţară a jumătăţilor de măsură şi a paradoxurilor.
Olimpicii noştri de la Londra au mai dat
naştere unui paradox. De fapt e un paradox care persistă în sportul
moldovenesc de când există R. Moldova ca stat independent, doar că ceea
ce se întâmplă zilele astea la Jocurile Olimpice îi dă consistenţă,
întregindu-l. În condiţiile unui stat semiexistent, pseudoindependent,
cu grave probleme de identitate, dezbinat de diferiţi „patrioţi” şi
„unionişti”, care îşi rup capetele prin diferite oraşe ale ţării, în
condiţiile unui stat ocupat de o forţă străină, care întreţine un regim
separatist la Tiraspol (şi influenţează politicile de la Chişinău), cu
mii de cetăţeni împrăştiaţi prin toată lumea din cauza mizeriei,
sărăciei şi lipsei de perspective în propria ţară, o mână de sportivi
talentaţi încearcă să demonstreze lumii întregi că acest stat există. Şi
nu numai există, dar poate genera şi performanţe de nivel mondial.
În ciuda tuturor încercărilor celor care au condus R. Moldova de a ucide
sportul moldovenesc - prin indiferenţă, lipsă de interes şi atitudine,
prin distrugerea metodică a stadioanelor, terenurilor de sport sau a
sălilor sportive, prin lipsa de viziune asupra dezvoltării sale
sistemice, prin neglijarea aspectelor fundamentale în care funcţionează
sportul de performanţă, dar mai ales în ciuda tuturor incapacităţilor de
a oferi o perspectivă şi un viitor acestui stat, apare o Cristina Iovu
care câştigă bronzul la Olimpiadă cu zâmbetul pe buze, apare un Anatol
Cîrîcu, un Făt-Frumos din poveştile moldoveneşti, care arată ca un munte
de încredere şi putere la haltere, trântind de pământ mari campioni din
ţări şi mai mari, apare un Vasili Belous din Grimăncăuţi, care poate fi
oprit doar de un campion mondial în turneul olimpic de box, apare un
copil-minune, Dan Olaru, care la 15 ani bate american şi britanic la tir
cu arcul, apare un Ion Luchianov din Slobozia-Duşca, care chiar dacă nu
are un stadion adecvat probei sale, este în topul mondial al
performanţei, ocupând locul 10 în concursul olimpic. Pot continua la
nesfârşit lista marilor campioni pe care i-a dat această ţară de când
arată că este independentă.
Dar nu la asta vreau să mă refer acum, pentru că la aceste performanţe
ne vom mai întoarce. Vreau să mă adresez celor care au condus R. Moldova
în toţi aceşti ani de independenţă şi care n-au înţeles un lucru simplu
- talentul nu poate fi omorât sau oprit. Talentul nu cunoaşte
frontiere, rasă, origine socială sau etnică. Celor care ne-au condus şi
ne conduc vreau să le ofer un exerciţiu de reflecţie, să înţeleagă de ce
în unele ţări sunt mai mulţi copii talentaţi şi campioni decât în
altele şi cum devin campioni copiii noştri.
Conform cercetărilor moderne privind selecţia copiilor, în lume se nasc
trei-patru copii talentaţi la 10 mii de oameni. Asta indiferent de loc,
origine etnică sau socială.
Ca aceştia să devină mari campioni, este
nevoie de patru lucruri - aptitudini, antrenament, atitudine, dar mai
ales de ambianţă. Este formula celor patru „A”, pe care o ştiu toţi
copiii mei pe care îi antrenez în clubul de box sau cărora le predau la
universitate. Ambianţa joacă un rol crucial în performanţa de orice gen.
Prin ambianţă înţelegem contextul de normalitate socială, politică sau
economică, care îţi oferă confortul psihologic, sportiv sau existenţial
pentru a obţine rezultate. Cum se creează această ambianţă ne-a
demonstrat-o Spania, care dintr-o naţiune europeană ordinară prin
sedentarism şi comoditate a devenit o forţă sportivă majoră europeană şi
mondială. Spania le are pe Real şi Barcelona la fotbal, naţionala
superbă de fotbal (care a triumfat, pe rând, la Campionatul European
2008, Campionatul Mondial 2010 şi Campionatul European 2012), baschet şi
handbal (atât la femei, cât şi la bărbaţi), îi are pe Fernando Alonso
(Formula 1), Rafael Nadal (tenis) sau Jorge Lorenzo (motociclism). Asta
pentru că, în 1978, spaniolii au trecut, prin consens social şi politic,
în Constituţia ţării faptul că „…educaţia fizică şi sportul trebuie
încurajate şi promovate”. Cum Constituţia este Legea fundamentală a unui
stat, acest deziderat a fost conservat şi promovat cu insistenţă,
indiferent de cine a participat la guvernare.
Cazuri de acest gen sunt multiple, putem veni şi mai aproape de noi, la
state ex-comuniste, mici ca şi noi, dar care, datorită politicilor de
stat, au devenit naţiuni sportive, cu performanţe remarcabile pe arena
internaţională: Slovenia, Estonia, Croaţia, Slovacia, Cehia, Ungaria,
Lituania etc.
Rezultatele sportivilor noştri sunt un rezultat al talentului, muncii şi
atitudinii acestora şi a antrenorilor lor, sunt performanţe de
sacrificiu, obţinute prin sănătatea, timpul, uneori chiar nebunia celor
care îl practică. Am trecut şi eu prin asta: fără săli şi stadioane
adecvate de antrenament, fără echipament, fără medicaţie, fără pregătire
psihologică, fără bani, de multe ori flămânzi şi îngheţaţi de frig în
săli fără apă caldă, cu incertitudini dacă statul îţi va da sau nu bani
pentru competiţiile pentru care te pregăteşti, cu remunerări ce întârzie
ani de zile pentru medaliile obţinute la Mondiale sau Europene (titlu
de vicecampion european l-am câştigat în 1999, iar banii pentru medalie
i-am ridicat în 2001, dar şi atunci în context de campanie electorală
organizată de Dumitru Braghiş, pe atunci prim-ministru).
Acum să ne imaginăm câţi copii talentaţi au „omorât” guvernanţii noştri
timp de douăzeci de ani de independenţă, câte talente îngropate sau
oferite altor state din cauza incapacităţilor de a înţelege importanţa
politică, socială, economică şi propagandistică a sportului. Dacă ar
conştientiza acest lucru, politicienii ar sta departe de sportivii
noştri, atunci când aceştia ar veni cu medalii de la Europene, Mondiale
sau Jocuri Olimpice. Pentru că politicienii moldoveni nu-şi merită
sportivii şi campionii, care prin efortul lor zilnic forjează în lume
identitatea unei ţări pe care guvernanţii noştri au băgat-o în rahat.
Unicele probe la care politicienii noştri ar putea concura cu succese
împotriva lor (şi a noastră) sunt la hoţie, corupţie, ipocrizie şi
minciună. Asta face diferenţa dintre sportivii şi politicienii din R.
Moldova.
În statele vecine cu cât realităţile tranziţiei erau mai dificile, cu
atât mai mari erau aşteptările societăţii faţă de succesele sportivilor,
echipelor naţionale sau de club, sportul devenind un simbol al unităţii
în aceste timpuri critice. Pentru statele vecine, perioada
postcomunistă a constituit doar începutul unei noi culturi sportive, iar
valoarea genetică şi umană a sistemelor lor sportive fiind una de mare
talent a avut nevoie doar de timp şi susţinere concertată pentru reala
sa dezvoltare şi înflorire.
Unde ne aflăm noi din acest punct de vedere? Sportul moldovenesc, prin
rezultatele sale, este cu mult deasupra performanţelor societăţii
moldoveneşti din mai multe puncte de vedere, are propriile mecanisme de
funcţionare şi reproducere. Dar cât timp poate dura asta în condiţiile
în care sacrificiile acestor sportivi nu sunt întreţinute de politicile
statului? Cred că ar trebui să reflectăm cu toţii mai profund asupra
acestui lucru, dacă dorim să mai existăm în această lume. Atât ca stat,
cât şi ca performanţă sportivă.”
Sursa: timpul.md
Sandu, ideea articolului a aparut la tine la emisiune...
RăspundețiȘtergereMa bucur, pentru ca e cel mai bun articol despre sport care a aparut vreodata in presa noastra!
RăspundețiȘtergereOctavian nu te lasa, iesti foarte tare
RăspundețiȘtergere